Fotografii cu interpretare liberă de H. Linsen. Interzisă reproducerea.
Am ajuns la al șaselea și ultimul episod din “Îngerul din București” povestea lui Valentino Di Persio, scriitor și poet.
De mai multe ori în decursul episoadelor anterioare ne-am întrebat cine este acea persoană misterioasă care bântuia în Parisul de Est. Care a fost originea sa, scopul apariției sale . O poveste magică, plină de personaje curioase, speciale, bizare. De evenimente neașteptate, referințe istorice și dragoste. Dragoste înțeleasă ca posibilitate de întâlnire, de întâlniri, de întoarcere. Totul suspendat între cer și pământ, în acea”cale de mijloc”, unde era plasată existența bărbatului; închisoarea noastră. Tocmai din cauza acestei căutări constante, datorită aerului misterios ce se respira, opera lui Valentino Di Persio ar putea fi potrivită unei adaptări de film. Evident că prefața unei cărți nu trebuie să dezvăluie finalul, cu siguranță nu vreau să vă iau această plăcere.
Cu toate acestea un lucru dezvălui: epilog este interesant și neașteptat. Un purgatoriu imprevizibil, ca orice purgatoriu care se respectă, ar trebui să elibereze durerea, într-un singur act de purificare. Acest lucru rezultă și din poezia de la final, plină de deznădejde, de cuvinte frumoase dar dure: “realitate amăgitoare, chin fără reținere”. Cu toate acestea, tocmai în referirea suprarealistă, autorul se purifică, se trădează, pentru că, în mod conștient sau inconștient, a lăsat deschis drumul spre speranță, care este, de asemenea, o șansă de a visa. De fapt, nu toate realitățile sunt “amăgitoare”. De fapt, povestea lui Valentino este precum un fir de lână prețios ieșit dintr-un scul încurcat: la sfârșit iese în evidență, se relaxează… și apoi se-ntoarce. Precum zborul îngerului, dulcea Dana cu ochi verzi.
Maria Cristina Giongo
Jurnalistă și scriitoare
(Click aici pentru Episodul anterior)
Pe aripile vântului
Pictură realizată de Mahmoud Farshchian
Tonul calm al vocii părea al Danei.
–Alo!– i-am răspuns la slabul său “Da!”
Tăcere, numai respirație.
–Bună Dana, ce faci?– am continuat.
–Domnule, eu nu sunt Dana!– răspunde vocea de pe cealaltă parte.
–Ah! Iartă-mă, atunci tu trebuie să fii Silvia, prietena Danei.–
–Da domnule, sunt Silvia.–
–Eu sunt Valerio. Dana mi-a dat numărul tău pentru a putea fi contactată.–
Tăcere absolută.
–Alo Silvia, mă auzi?–
–Da domnule, te aud…–
–Ai înțeles ce am spus?–
–Da Domnule, vreți să vorbiți cu Dana, da!–
–Exact! Mi-o dai, te rog?–
–Ah ok, așteaptă un moment.– Silvia vorbea alternând dumneavoastră cu tu și vice-versa.
Auzeam zgomote ciudate, ca un ticăit pe receptor, ca și cum gândeam ce să spun. La scurt timp după reluase.
–Domnule, Dana nu mai este.–
–Ah, bine! De cât timp a ieșit?– am întrebat.
–Domnule, când ați văzut-o pe Dana?–
–Ieri! Ne-am întâlnit ieri.Trebuia să ne întâlnim și astăzi, dar nu a venit. O prietenă mi-a spus că este bolnavă și că stă acolo, la tine acasă.–
Încă o lungă tăcere.
–Domnule, dar de cât timp o cunoașteți pe Dana?–
–Nu-mi amintesc exact, de aproximativ trei luni, cu siguranță din iulie.–
Tăcere din nou.
–Alo Silvia, ești acolo?–
Acum am simțit de cealaltă parte o respirație grea, ca un huruit, un strigăt înăbușit.
–Alo!– am insistat.
–Domnule, scuzați-mă vă rog. Stai așa…– a spus cu un glas tremurat.
–Silvia, ce se întâmplă? Este vreo problemă?–
–Din nou scuze, Domnule. Ești sigur că era luna iulie a acestui an? Noi românii facem o mulțime de confuzie cu lunile italiene, Iunie și Iulie aproape la fel,mă înțelegeți?–
–Da, știu! Iunie este giugno și Iulie este luglio. Era Luglio, adică Iulie – am precizat. -De fapt acum îmi amintesc chiar și data, era 27 Iulie!–
O scurtă tăcere, apoi întrebă:
–Dar tu unde ai cunoscut-o pe Dana?–
-I-am ascultat cererea povestindu-i, pe scurt, prima noastră întâlnire sărind peste detalii.
–Domnule dar ceea ce spuneți nu este posibil!–
–Dar cum nu este posibil? Poate am visat!– am spus râzând.
–Te rog domnule, nu râde.–
Chiar și asta este un pic ciudată, m-am gândit.
Convins că Dana vine, am salutat-o:
–Ok. La revedere.Mulțumesc oricum pentru ajutor.–
–Nu domnule, nu! Așteptați, te rog așteaptă!–
–Bine, bine, sunt aici, te ascult.–
–Dana nu mai este aici.– repeta suspinând
–Da, am înțeles! A ieșit.–
–Domnule,ascultă-mă terog–
–Sigur, spune-mi, sunt aici.–
Încă o pauză lungă, am auzit-o răsuflând.
–Dana nu mai este printre noi. Dana a zburat în cer, la mama ei.–
Acele cuvinte m-au înghețat ca o lovitură de pumnal în spate. Am rămas tăcut, înmărmurit, cu limba paralizată. Acum eram eu acela care nu mai putea vorbi. Am respirat adânc pentru a depăși șocul. Am întrebat:
–Vrei poate să-mi spui că e moartă ?– am bîlbîit.
–Da Dana este moartă Domnule!–
–Dar când a murit? Cum a murit?–
–Dana a plecat pentru totdeauna, în iunie, Domnule. De aceea nu ai putut s-o întâlnești în Luglio.–
Pictură realizată Annamaria Maremmi
Tâmplele au început să-mi bată puternic, să mi se învârtă capul. Confuzia era dezvelită de reziduuri de raționament . În mintea mea au început să apară o succesiune de imagini ale ei. Am reluat, într-un fel de hipnoză, secvențele tuturor împrejurărilor stranii cărora nu le-am dat prea multă importanță, precum dispariția oamenilor și a zgomotului la întâlnirea noastră. Poate și acea cină la Caru cu Bere a fost o iluzie a unei călătorii de vis magic pe aripile inconștienței. După acele momente de nedumerire, am întrebat-o pe Silvia –Dar tu o cunoști pe -o prietenă a ei, o bătrână doamnă ce purta o pălărie ciudată cu retină verde, Doina?–
–Doina! Da. Dana mergea să doarmă întotdeauna la ea.–
–Ai putea să-mi dai adresa ei te rog?–
–Domnule, nici Doina nu mai este.–
–A plecat și ea?– am întrebat evitând să vorbesc despre moarte.
–Da, și ea , în luna mai. De aceea Dana a venit să locuiască la mine. Apoi, în data de 27 iunie a fost lovită de un șofer, murind din vina lui. Adio, domnule!– spuse, fără să-mi dea o șansă să răspund. Încercările imediate și frenetice de a restabili contactul cu ea au rămas în zadar.
Regăsind un minim de raționalism, mi-am dat seama că ipotetic, misterios, întâlnirea mea cu Dana a avut loc exact la o lună după moartea sa, în 27 iulie. Am simțit un fior dându-mi seama că astăzi era 27 septembrie, exact trei luni de la moartea sa și două luni de la prima noastră întâlnire.
Amețit, neîncrezător, m-am îndreptat spre casă. Mergeam fără grabă pentru a-mi atinge obiectivul, ca și cum aș vrea să pierd timpul pentru a-mi pune ordine în gânduri. Am reluat Calea Victoriei, oprindu-mă cu mult înainte de Teatrul Odeon. M-am sprijinit de bustul de marmură dedicat lui Mustapha Kemal “Ataturk”, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia. Acolo cu trei luni înainte am văzut fața Danei luminată de luminile teatrului. Totul mi se părea ilogic și contradictoriu chiar și monumentul Tatălui Turciei moderne. Ciudat, toate semnele erau pe Odeon, deși era plină zi. Ajuns lângă CEC, am luat-o la stânga pe Strada Stavropoleos. Am trecut de Caru cu Bere, drept spre Mănăstirea Ortodoxă, cea mai veche din București. Am intrat. M-a atacat mirosul acru și intens de tămâie și ceară arsă. O doamnă de vârstă medie, îmbrăcată în negru, scotocea în spatele unei bănci pe care erau expuse cărți, imagini bizantine și alte obiecte votive. Am cumpărat două lumânări. Le-am aprins de la flăcările celorlalte și le-am introdus în golurile barei de fier. Femeia urma discret mișcările mele. Când m-am întors să plec, a afișat un zâmbet ca și cum ar fi vrut să alunge disconfortul meu evident.
Pictură realizată de Svetlana Kanyo
Am vrut să trec din nou prin fața Băncii Române. Așadar pe Strada Smardan m-am întors la stânga și apoi din nou la stânga în Strada Lipscani. În depărtare, am văzut familiara bancă de marmură. Dana stătea acolo. Era acolo, mă aștepta M-am blocat, oprit, pietrificat. Cu gest mecanic mi-am dat jos ochelarii de soare de pe cap pentru a vedea lucrurile mai clar. Da,era ea. Avea pălăria albă cu două împletituri de arcuri roz, care veneau în jos pe părțile laterale ale feței.Zâmbea.
Din mintea mea s-au înălțat în zbor de lumină toate gândurile mele întunecate. Am fost asaltat de-un val de euforie, de mulțumire. Am strigat-o : –Dana!– am alergat spre ea și ea spre mine cu brațele deschise. O rafală bruscă de vânt mi-a măturat ochelarii făcându-i să cadă pe spate. M-am oprit pentru a-i ridica. În timp ce mă aplecam un vârtej de vânt rece mi-a umplut ochii de praf, crescându-mi intensitatea învolburată. Vedeam freamăt în jurul picioarelor mele, bucăți de hârtie, frunze, pahare, sticle de plastic și în cele din urmă familiara pălărie albă a ei. O rafală de vânt l-a măturat departe înainte să reuşesc să-l iau. Ridicându-mă , am început să reaud vociferarea oamenilor şi sunetele ei.
De fapt, realitatea și bătaia vieții care se mișca în jurul meu. Dana nu mai era acolo. Dana a fost târâtă departe de vânt.
Capul a început să mi se învârtă și mai puternic. Încet, încet am ajuns pe bancă. M-am așezat. Mi-am luat capul în mâini. Am simțit o căldură bruscă ce-mi cuprindea fața. Plângeam. Am plâns fără reținere, fără rușine. Oamenii s-au întors să se uite la mine ca și cum eram un marțian, nu-mi mai păsa de nimic . M-am întors ca și cum aș fi căutat confortul pentru disperarea mea dezolantă. Alături de mine, pe marmură, era scris:
Sfârşit
Traducere realizată de Mirela Oana
Reproducerea textului este interzisă fără a cita autorul și sursă de informații.
Unele fotografii au fost preluate de pe web cu ajutorul unui program de descărcare automată și nu sunt informații, dacă acestea au drepturi de autor sau nu; în cazul în există proprietari legitimi ai drepturilor de autor se poate solicita anularea ce se va efectua imediat.
No part of this publication may be reproduced or transmitted, in any form or any means, without prior permission of the publisher and without indicating the source.
Tags: angeli, bucarest, maria cristina giongo, streghe, valentino di persio